Plasticul

Scurtă prezentare despre materialul cel mai utilizat dar și cel mai nociv

Dezvoltarea materialelor plastice a fost rezultatul dezvoltării tehnologiei. Aceste materiale au apărut pentru a satisface cererea de bunuri şi servicii a clasei de mijloc, care nu avea acces la bunuri de lux la începutul industrializării. Primele material naturale, semi-sintetice şi nenaturale produse de om au fost folosite ca înlocuitor pentru materialele de lux precum fildeşul, carapacea de ţestoasă sau chihlimbarul. Cererea pentru materiale preţioase şi rare pentru bijuterii şi accesorii era atât de mare încât a fost necesară căutarea unor material înlocuitoare ale acestora. Rezultatul dezvoltării primelor materiale plastice a fost expansiunea producţiei de bunuri pentru clasa de mijloc şi creşterea numărului de manufacturi în industrie. Materialele plasticele folosite pentru obiectele decorative au ajuns să fie utilizate şi în mediul domestic. Primul material sintetic inventat a fost bachelita (engleză: bakelite), inventat de Leo Bakeland în 1907 şi era un material cunoscut datorită proprietăţilor sale practice. Transformarea noilor materiale plastice în obiecte cu funcţie utilitară a fost posibilă prin intermediul designerilor. Până în 1945 apariţia materialelor plastice ca nylonul sau polistirenul au transformat şi industrializat lumea la o scară uriaşă, plasticul fiind folosit în foarte multe forme şi într-o mare varietate de produse.

După război se experimentează foarte mult cu materialele plastice şi tehnica producerii obiectelor din aceste materiale. Până în 1960 viziunea populaţiei legată de materiale a fost complet schimbată, plasticele erau pregătite pentru a fi dezvoltate şi utilizate pentru piaţa de larg consum. Culoarea era o parte importantă şi necostisitoare a aspectului produselor plastice. Pentru prima dată, obiectele în culori puternice şi la preţuri accesibile puteau fi deţinute de orice familie. Producătorii se bazează pe designer pentru a crea produse adecvate noului stil de viaţă. Apar noi materiale precum fibra de sticlă, iar designerii schimbă radical aspectul noilor materiale ce sunt prezentate că fiind igienice şi uşor de întreţinut. În timp ce designerii din Statele Unite încercau să minimizeze costul produselor de plastic, designerii italieni foloseau materialele ca o expresie a esteticii moderne prin formă, funcţie şi materiale de bună calitate. Designerii din Marea Britanie, nefiind susţinători ai maselor plastice şi văzându-le ca pe un simbol popular al culturii americane, au utilizat materialele, dar mai puţin şi nu în aceeaşi registru estetic ca italienii.

Pentru designer, proprietăţile plasticului oferea şi oportunitatea de a crea obiecte realizate într-o singură piesă, “monobloc”. Acestea erau estetice şi uşor de produs, având un potenţial de a aduce designul unei audienţe mai mari. În ciuda eforturilor designerilor, primul scaun de plastic dintr-o bucată a fost produs abia în 1967. Acesta a fost scaunul “Phantone” al designerului Verner Phantone. Acesta devine un obiect iconic, dar rămâne un obiect dificil de fabricat din cauza formei acestuia. Înainte de finalul anilor 1960, plasticul intră şi în zona de artă şi modă. Până în această perioadă obiectele de design din acest material capătă o notă de şic, datorită designerilor, preponderant celor italieni ce doresc să ridice statutul obiectelor de design din plastic. Plasticul nu este un singur material, sunt mai multe tipuri ce variază şi au caracteristici diferite, devenind materiale indispensabile în prezent. Însă la începutul anilor 1970 conflictele din Orientul Mijlociu şi criză petrolului au fost un semnal de alarmă pentru societatea dependentă de petrol şi derivate.

Contrar grijilor privind mediul, în secolul XIX plasticul este peste tot. Unul dintre motive este acela că este versatil şi economic. În funcţie de tipul de 21 plastic, acesta poate fi maleabil sau rigid, poate fi transparent, translucid sau opac, etc. Acesta poate fi şi reciclabil, dar acest lucru nu e chiar un avantaj deoarece reciclarea plasticului consumă foarte multă energie, iar reciclarea poate deteriora calitatea acestuia. Plasticul este atât de prezent şi în mediul natural încât acesta a devenit o problema de proporţii globale. Cea mai mare zonă unde s-au descărcat şi aruncat mase plastic este aşa numită “Great Pacific Garbage Pach” ce reprezintă un pericol major pentru ecosistem. Neplăcerea este faptul că plasticul nu este un material biodegradabil, acesta este foto-degradabil, în timp se degradează însă toxinele folosite în producerea lui ajung în sol şi afectează ecosistemul iar consecinţa este că aceste toxine ajung şi în alimentele consumate de populaţie. În ciuda acestor problem designerii doresc să lucreze cu materialele plastice pentru că pot experimenta cu formele şi păstra funcţionalitatea producându-le ca bunuri de larg consum datorită preţurilor scăzute de producţie.